Naso Ubik

RECURS
Eu nu ştiu să povestesc în lungi poeme.
Spaţiul meu pe hârtie are dimensiunea memoriei.
Pe cât de pură,solară,îmi este raţiunea;pe atât de primitive,violente,îmi sunt sentimentele.
Trebuie să ştiu!A fost un vis sau a fost realitate?Care este adevărata mea viaţă?Cea care ar fi putut să înceapă alături de tine sau cea care sfârşeşte fără tine?
Au trecut ... câte ore?Câte zile?Câte luni?Câţi ani?Amintirile trăiesc,şi eu trăiesc,şi poate că asta e bine pentru că altfel şi eu aş fi dispărut înghiţit de scurgerea neantului care atinge fiinţele umane şi se joacă vremelnic cu ele ca apoi să plece în căutare de alte glume cosmice rezervate materiei organice şi anorganice,urzelilor din haos.
Dragostea ... nu se exprimă în cuvinte.Nu se cântăreşte.Nu se măsoară.Nu se traduce prin gesturi cunoscute dinainte.Dragostea se face cu ochiul care priveşte cât şi cu mâna care desenează.Cu umărul atins uşor din întâmplare.Cu trecători dispăruţi cu un surâs fugar,lacrimi abia zărite,gesturi netreminate.Cu amintirea care face să dureze vibraţia stării de vrajă.Cu vătămarea dăruită şi primită.Cu praful zilelor.Cu aşteptarea şi oboseala provocată de aşteptare.Cu absenţa.Dragostea se face până la hotarul cu moartea prin cuvinte scrise fără o legătură vizibilă cu ea,în care orice fiinţă explodează şi se distruge.Cu prima şi ultima suflare.
Dacă acum toate simţurile noastre sunt închinate până la exaltare,numai dragostei noastre,mâine nu vom mai avea aceiaşi libertate de simţire şi vom ajunge să ne şi uităm.Dacă astăzi putem să ne iubim,mâine ar trebui;dacă azi nu cunoaştem decât ceasuri de frumuseţe deplină,ceasurile în afară de viaţă,mâine vom fi siliţi să trăim şi orele obositoare ,ceasurile goale,ceasurile inutile,ceasurile tăcerilor,ale renunţărilor,ale deziluziilor.Nimic nu poate fi mai trist decât două fiinţe care aproape că nici nu-şi mai vorbesc,deoarece intimitatea îndelungată le-a învăţat să-şi citească din ochi,cuvintele,să priceapă o dorinţă dintr-o privire,să prevadă o intenţie dintr-un gest;lucrul acesta nu trebuie să se întâmple cu noi niciodată.
Cui să dau socoteală despre schimbările mele morale în consecinţa trecerii vieţii prin mine?Prerogativele arbitrajului aparţin nimănui,căci nimeni nu este scos din cauză.
... cuvintele au puterea teribilă de a otăvi amintirea şi de a o ucide cu vremea.